Ordinul nr. 374/2006

Ministerul Sănătăţii – MS – Ordin nr. 374/2006 din 10 aprilie 2006.

Ordinul nr. 374/2006 privind aprobarea Strategiei în domeniul sănătăţii mintale.

În vigoare de la 02 mai 2006.

Publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 373 din 02 mai 2006. Nu există modificări până la 02 februarie 2015.

Având în vedere Referatul de aprobare al Direcţiei generale de asistenţă medicală, structuri sanitare şi salarizare nr. E.N. 9.163/2006, în temeiul Hotărârii Guvernului nr. 168/2005 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Sănătăţii, cu modificările şi completările ulterioare, ministrul sănătăţii emite următorul ordin:

Art. 1. – Se aprobă Strategia în domeniul sănătăţii mintale, prevăzută în anexa care face parte integrantă din prezentul ordin.

Art. 2. – (1) Comisia de specialitate psihiatrie din cadrul Ministerului Sănătăţii va desemna un grup de lucru pentru implementarea strategiei prevăzute la art. 1.

(2) Strategia prevăzută la art. 1 va sta la baza elaborării Programului naţional de sănătate mintală şi profilaxie în patologia psihiatrică şi psihosocială.

Art. 3. – Prezentul ordin se va publica în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Ministrul sănătăţii,

Gheorghe Eugen Nicolăescu

Bucureşti, 10 aprilie 2006.
Nr. 374.

ANEXĂ

STRATEGIA
în domeniul sănătăţii mintale

I. Preambul

Raportul anual (2001) al Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii arată că tulburările psihice sunt o importantă sursă de dizabilităţi, 5 din primele 10 poziţii ale ierarhiei bolilor în funcţie de capacitatea de a genera dizabilităţi fiind ocupate de tulburări psihice.

Prevalenţa pe viaţă a acestor boli este de aproximativ 33% ceea ce înseamnă că unul din trei oameni va avea, la un moment dat, pe parcursul vieţii, o tulburare psihică diagnosticabilă prin criterii internaţional acceptate. Prevalenţa pe 6 luni este de aproximativ 20%. Chiar dacă în România nu dispunem de studii epidemiologice recente (pentru că sunt foarte costisitoare) nu există nici un motiv pentru a crede că ne situăm sub acest nivel considerat teoretic. Dimpotrivă, există suficiente indicii care sugerează, în ultimul deceniu, valori semnificativ mai mari (în raport cu media europeană): deteriorarea generală a stării de sănătate a populaţiei, expansiunea abuzurilor şi a dependenţelor de substanţe psihoactive, creşterea ratei suicidului, suprasaturarea cu factori de stres a societăţii (declin economic, creşterea şomajului, scăderea nivelului de trai), expansiunea comportamentelor agresive şi violente etc.

Importanţa problemei este subliniată şi de faptul că, spre deosebire de marea majoritate a bolilor somatice, o boală psihică prezentă la o anumită persoană reprezintă o sursă de alterare a echilibrului microgrupului social (familial, profesional) în care această persoană trăieşte. În evaluarea costurilor economice ale tulburărilor psihice se estimează că raportul între costurile globale şi costurile directe (legate de asistenţa medicală) este de aproximativ 9/1, ceea ce înseamnă că intervenţia societăţii trebuie să fie preponderent preventivă. De pildă, studii foarte recente demonstrează că în majoritatea ţărilor europene costurile globale ale alcoolismului sunt mai mari de 1% (până la 5%!) din PIB.

În afară de datele de prevalenţă ale unor tulburări psihice constituite (deci cu spaţiu nosografic clar delimitat prin criterii internaţionale de diagnostic) există şi categoria „simptomelor izolate”, estimată la 18-20% ca prevalenţă punctuală. Opinia actuală este că trebuie intervenit încă din acest stadiu larvar de boală.

Îngrijirile de sănătate mintală în România se concentrează, în prezent, în spitalele de psihiatrie şi sunt subordonate unui model excesiv biologizant. Oarecum paradoxal, numărul de paturi de psihiatrie este printre cele mai scăzute din Europa (76,1 paturi la 100.000 de locuitori). Nu există decât o comunicare formală între unităţile cu paturi şi cele ambulatorii, continuitatea îngrijirilor se limitează adesea la continuitatea administrării unui anumit medicament psihotrop, nu se poate vorbi despre o anume specializare, nu există conceptul de echipă terapeutică şi cu atât mai puţin acela de îngrijiri comunitare. În opinia publică persistă imaginea negativă a bolii psihice, a purtătorilor acestor boli, a spaţiilor de îngrijire şi chiar a celor ce o îngrijesc.

În aceste condiţii necesitatea unei reforme este de domeniul evidenţei. Această reformă nu s-a făcut din cel puţin 3 motive:

lipsa unei viziuni şi a unei strategii la nivel central;

lipsa resurselor financiare;

lipsa coeziunii şi a unei determinări autentice la nivelul profesioniştilor de sănătate mintală.

Ministerul Sănătăţii îşi propune adoptarea unei politici în sănătatea mintală, politică pe care o prezentăm în continuare.

 

II. Viziune, valori şi principii

Viziune

Ministerul Sănătăţii îşi propune să furnizeze servicii de sănătate mintală accesibile, de calitate şi bazate pe nevoile existente, într-un mediu cât mai puţin restrictiv, precum şi programe acoperitoare de promovare, prevenire şi educaţie în sănătate mintală.

Valori şi principii de organizare ale reformei sistemului de îngrijiri

Valoarea esenţială care stă la baza realizării acestei strategii este respectul pentru drepturile omului şi respectarea demnităţii umane.

Trecerea de la sistemul tradiţional de îngrijiri la unul care pune accent pe integrarea persoanei în comunitate implică acceptarea unui set de valori explicite. Acestea sunt:

1. Responsabilitatea echipei comunitare – presupune responsabilitatea pentru persoana cu probleme de sănătate mintală la orice moment, indiferent dacă aceasta se găseşte într-o facilitate de îngrijire (spitalicească, centru de zi, centru de reabilitare etc.) sau în comunitate. A avea această responsabilitate este un lucru dificil, deoarece persoana frecventează numeroase unităţi de îngrijire, nu are o constanţă profesională şi dispune de resurse în general limitate de trai independent. Responsabilitatea pentru persoanele cu probleme de sănătate mintală se încadrează unei logici de cuprindere geografică şi se operaţionalizează după o prealabilă evaluare a nevoilor populaţionale din aria de cuprindere dată (pentru evaluarea problemelor existente în comunitatea deservită şi identificarea posibilelor soluţii de întâmpinare a acestora).

2. Participarea comunităţii – comunitatea deservită de un sistem integrat de îngrijiri de sănătate mintală participă la deciziile şi coordonarea acestuia. În general, implementarea unor programe comunitare de îngrijiri de sănătate mintală s-a confruntat la început cu o rezistenţă crescută a comunităţii de a-şi asuma şi de a susţine aceste iniţiative. Aceste rezerve ale comunităţii se datorează, pe de o parte, atitudinilor negative care mai persistă în legătură cu boala mintală, dar şi faptului că implementarea programelor s-a făcut iniţial fără consultarea comunităţilor. Actualmente, în consiliile directoare ale sistemelor de suport comunitar sunt invitaţi să participe lideri politici şi persoane marcante din comunitate, precum şi orice persoană care poate să aibă un statut de lider informal (în special lideri ai comunităţilor etnice sau religioase). Tendinţa actuală în sistemele funcţionale de îngrijiri de sănătate mintală este aceea de a realiza planul de servicii cu sprijinul reprezentanţilor comunităţii. Realizarea planurilor de servicii se face după o prealabilă educare a participanţilor asupra sistemului de îngrijiri, precum şi de informare asupra resurselor disponibile, asupra prevederilor legale şi de funcţionare practică a unităţilor de îngrijire din sistem. Planul de servicii pentru o populaţie dintr-o anumită arie de cuprindere se realizează nu numai prin consultări cu liderii comunitari, ci şi printr-o prealabilă analiză a nevoilor populaţionale şi după o consultare cu reprezentanţi ai beneficiarilor şi familiilor lor.

3. Accesibilitatea serviciilor – presupune toate mecanismele puse în joc pentru ca persoanele care au nevoie de îngrijiri să cunoască serviciile din comunitate şi să facă uz de acestea. În primul rând, accesibilizarea unui serviciu presupune o locaţie spaţială uşor de localizat şi de atins, precum şi o accesibilitate lingvistică – acolo unde există minorităţi etnice/lingvistice, serviciul va cuprinde în echipa sa terapeutică persoane aparţinând respectivei comunităţi. Accesibilizarea serviciilor presupune şi angajarea echipei terapeutice în acţiuni sociale, care implică campanii de promovare a serviciilor, intervenţii care să crească şansa ca persoanele care au nevoie de tratament să beneficieze într-adevăr de acesta, căutarea unor soluţii de asistenţă locativă mai ieftină, precum şi găsirea unor oportunităţi şi soluţii pentru reinserţia profesională. Pentru a realiza aceste obiective, echipa terapeutică trebuie să se angajeze activ în acţiuni şi campanii de reducere a stigmatizării persoanelor cu probleme severe de sănătate mintală.

4. Echilibru între componentele sistemului – fiecare componentă a sistemului trebuie să fie în echilibru cu celelalte, astfel încât persoana în dificultate să poată beneficia de îngrijiri, indiferent de nevoile ei. A realiza un echilibru între componentele unui sistem comunitar este un lucru dificil din mai multe puncte de vedere. În primul rând, serviciile publice, private şi neguvernamentale pot să propună programe care în fond nu fac nimic altceva decât să dubleze oferta, lăsând componente de servicii sub- sau nedezvoltate deloc. În al doilea rând, existenţa unor profesionişti, echipe de profesionişti sau grupe de consumatori care se angajează activ în dezvoltarea unui anumit sector al sistemului poate să aibă ca rezultat subdezvoltarea unor alte sectoare prin alocarea preferenţială de resurse umane şi materiale. Pentru a asigura echilibrul ofertei de servicii, fiecare sistem de suport comunitar necesită un management centralizat care să aloce resursele în funcţie de nevoile reale ale beneficiarilor.

5. Continuitatea îngrijirilor – în mod ideal, continuitatea îngrijirilor înseamnă că fiecare consumator beneficiază de servicii de la aceiaşi profesionişti pe tot parcursul îngrijirii sale. Serviciile de sănătate mintală tind să fie compartimentalizate, iar transferul informaţiilor despre evoluţia, tratamentele şi nevoile beneficiarilor se face uneori anevoios, datorită birocraţiei crescute şi aspectelor legate de confidenţialitate în transmiterea informaţiilor. Alternativa cea mai eficientă este aceea a managementului de caz. Managerul de caz ideal are atât rol de susţinător al consumatorilor (prin acţiuni de advocacy), de manager de sistem, prin integrarea tuturor informaţiilor despre serviciile şi programele disponibile în teritoriu, precum şi de terapeut. Pentru a-şi îndeplini aceste obiective, managerul ar trebui să aibă o încărcătură de cazuri redusă, deservind în mod ideal maximum 15 clienţi.

6. Alternative minimal restrictive – alternativele minimal restrictive presupun tratarea persoanelor cu probleme de sănătate mintală în unităţi de îngrijire care să interfereze cât mai puţin cu drepturile lor civile şi cu participarea lor la viaţa comunitară. În această ordine de idei, spitalizarea va fi indicată numai atunci când este strict necesară, fie datorită riscului de auto- sau heteroagresivitate, fie datorită necesităţii aplicării unor tratamente sau investigaţii speciale.

7. Accentul pe reabilitare – interesul pentru reabilitare este dublu. În primul rând, politicile de dezinstituţionalizare grăbite ale anilor â70 au „aruncat” în stradă mulţi psihotici cronici, al căror risc de deteriorare a funcţionării este foarte rapid în comunitate. De asemenea, întârzierea demarării procesului reabilitativ după debutul maladiei aduce cu sine o creştere a potenţialului de dizabilitate. Apariţia noilor generaţii de neuroleptice, cu efecte secundare considerabil mai puţine, favorizează de asemenea procesul de reabilitare. Principalul punct de greutate al procesului de reabilitare ar trebui să fie inserţia sau reinserţia profesională, precum şi îmbunătăţirea abilităţilor funcţionale.

8. Specializarea îngrijirilor – asigurarea unor servicii care să deservească un anumit tip de patologie sau care să ofere un anumit tip de îngrijire. În România, la un nivel momentan neoficial, sunt recunoscute subspecializări, cum ar fi gerontopsihiatria, psihiatria comunitară, psihiatria legală, psihoterapia sau tratamentul adicţiilor, dar nu există prevederi legale care să statueze aceste supracompetenţe sau profesii în sine (cum este cazul psihoterapiei). Unităţile de îngrijire, cu rare excepţii, sunt de tip „psihiatrie generală”, alăturând clienţi cu patologii şi niveluri de funcţionare psihosocială diferite.

9. Implicarea beneficiarilor şi a familiilor acestora în procesul de îngrijire – oferta actuală a sistemului de îngrijiri de sănătate mintală este, în mare măsură, sub controlul psihiatrului. Consultarea beneficiarilor, a familiilor acestora sau a formelor asociative constituite sub egida implicării consumatorilor de servicii de sănătate mintală sunt acţiuni deloc uzuale în practica zilnică. Dezvoltarea unor sisteme de îngrijiri care urmăresc o integrare comunitară optimă implică un parteneriat activ între profesionişti şi utilizatorii de servicii în domenii cum ar fi: acţiuni sociale comune, consultarea consumatorilor în ceea ce priveşte furnizarea de servicii, dezvoltarea noilor servicii sau restructurarea celor existente, implicarea familiilor ori comunităţii în procesul de îngrijiri, sprijinirea iniţiativelor de întrajutorare şi suport comunitar etc.

10. Centrarea pe probe a practicii clinice şi comunitare – o serie de iniţiative şi tehnologii în domeniul sănătăţii mintale şi-au dovedit, în momentul de faţă, fie ineficienţa, fie faptul că sunt extrem de costisitoare în comparaţie cu proceduri sau servicii alternative. Stabilirea unor standarde de calitate pentru serviciile de îngrijiri şi asistenţă şi importarea şi adaptarea unor tehnologii şi formule de organizare care şi-au dovedit eficienţa şi efectivitatea trebuie să reprezinte o prioritate a organizatorilor reformei.

 

III. Scop şi obiective

Scop: scăderea morbidităţii datorită bolilor psihice şi ameliorarea parametrilor de sănătate mintală la nivelul întregii populaţii.

Obiective:

a) reformarea sistemului de îngrijiri în sănătatea mintală;

b) reducerea factorilor de risc şi de vulnerabilizare pentru boala psihică;

c) realizarea unei poziţionări superioare a conceptului de sănătate mintală în sistemul de valori al societăţii româneşti.

Ultimul obiectiv, de a cărui atingere depinde într-o bună măsură realizarea celorlalte două, impune un scurt comentariu. Există câteva idei simple care definesc clar importanţa sănătăţii mintale. Aceste idei trebuie cultivate cu grijă şi responsabilitate în societatea românească:

nu există sănătate fără sănătate mintală;

sănătatea mintală este o dimensiune a calităţii vieţii şi o resursă pentru o dezvoltare pozitivă;

fiecare persoană are dreptul la sănătate mintală; salvgardarea şi promovarea sănătăţii mintale reprezintă o responsabilitate a întregii societăţi;

fiecare membru al comunităţii este responsabil pentru climatul general al societăţii, iar atitudinea sa va influenţa în ultimă instanţă dimensiunea publică a sănătăţii mintale;

utilizatorii serviciilor de sănătate mintală trebuie să aibă acelaşi statut ca şi utilizatorii oricăror servicii de sănătate.

 

IV. Axe strategice (module)

Strategia Ministerului Sănătăţii în domeniul sănătăţii mintale poate fi sintetizată în 5 axe pe care le vom numi în continuare module:

1. modulul „prevenţie”;

2. modulul „sistem de îngrijiri”;

3. modulul „legislaţie”;

4. modulul „resurse”;

5. modulul „conexiuni cu alte sisteme”.

1. Modulul prevenţie (profilaxie primară)

În orice strategie de sănătate mintală versantul preventiv trebuie să fie prioritar.

Pentru realizarea acestui obiectiv se vor încuraja colaborările în parteneriat cu organizaţii neguvernamentale specializate în domeniul sănătăţii mintale, care pot furniza proiecte profesionale, eventual cu finanţare externă, şi pot constitui mijloace de transferare a expertizei în domeniu (adesea costisitoare prin faptul că necesită evaluări complexe, experienţă anterioară, implicarea unor specialişti multidisciplinari) în vederea generalizării unor astfel de iniţiative la condiţiile noastre specifice. De asemenea, se va încuraja cooperarea interdepartamentală (cu Ministerul Educaţiei şi Cercetării în primul rând, Ministerul Apărării Naţionale etc.) pentru identificarea nevoilor grupurilor-ţintă, elaborarea mesajelor, a programelor şi evaluarea lor postfactum.

Ministerul Sănătăţii are în vedere 3 tipuri de prevenţie, în funcţie de populaţia-ţintă:

a) prevenţia generală, ce vizează întreaga populaţie. Exemple:

programe de igienă mintală (uzul/abuzul de substanţe psihoactive, profilaxia insomniilor etc.);

managementul stresului, al situaţiilor de criză şi al conflictelor etc.;

programe destinate părinţilor pentru educarea copiilor în prevenirea abuzului de alcool, droguri sau pentru prevenirea abuzării copiilor (campanii de postere tematice, stimularea conştientizării societăţii civile, implicarea părinţilor în activitatea educaţională din şcoli);

programe de parteneriate cu mass-media pentru răspândirea sistematică a concepţiilor referitoare la un stil de viaţă sănătos sau de valorizare a activităţii de voluntariat;

programe de asistenţă pentru situaţii de criză (dezastre);

atragerea în parteneriate a unor instituţii de largă reprezentare, cum este Biserica;

b) prevenţia selectivă, ce vizează grupuri populaţionale al căror risc de a dezvolta tulburări psihice este semnificativ mai mare decât al mediei. Exemple:

programe privind copiii instituţionalizaţi;

programe adresate copiilor şi adolescenţilor cu antecedente heredo-colaterale de dependenţă de alcool;

programe adresate copiilor convalescenţi care au suferit agresiuni cerebrale;

programe de integrare-protecţie a copiilor cu boli severe, cu potenţial transmisibil – SIDA;

c) prevenţia focalizată, ce vizează grupuri cu risc înalt (simptome minimale, markeri biologici, predispoziţie genetică; fără să se întrunească criteriile internaţionale de diagnostic pentru o anumită tulburare psihică). Exemple:

programe privind copiii cu antecedente heredo-colaterale de patologie afectivă, schizofrenie etc.;

programe privind populaţia vârstnică;

programe de dezvoltare a reţelei de suport social pentru reducerea efectelor psihosociale defavorabile asupra vârstnicilor;

programe destinate copiilor cu risc pentru afecţiuni psihice majore prin prezenţa familială a unei vulnerabilităţi genetice (schizofrenie, boli afective, adicţii etc.) sau prin prezenţa unui factor familial extern (părinţi cu adicţii, familie asistată social) sau prin tulburări de comportament (opoziţionism, violenţă în mediul şcolar);

înfiinţarea de centre de consiliere, încurajarea celor aparţinând de ONG-uri, având ca populaţii-ţintă familiile cu risc;

programe pentru părinţii/familiile dezorganizate cu risc crescut de abuzare/neglijare a copiilor, copii orfani.

Se va urmări identificarea factorilor de risc biologici, psihologici şi sociali, prin metodologii specifice (screening), eventual adaptate populaţiei de referinţă.

Intervenţia preventivă (profilaxia primară) trebuie să facă obiectul unor programe educaţionale, medicale, de asistenţă socială etc. Conceptul, dar mai ales formatul de tip program asigură structura optimă, pornind de la formularea obiectivelor finale şi de etapă, de la resursele umane şi financiare şi terminând cu monitorizarea realizării.

Ministerul Sănătăţii consideră ca fiind fundamentală plasarea în poziţie prioritară, în cadrul modulului prevenţie, a programelor şi acţiunilor ce vizează sănătatea mintală a copiilor şi adolescenţilor. În acest context obiectivele imediate sunt:

promovarea unei concepţii mai cuprinzătoare asupra protecţiei sănătăţii mintale care să includă atât copilul, cât şi familia sa, cel puţin mama;

înfiinţarea unor centre de consiliere prenatală;

înfiinţarea de centre de consiliere a familiilor cu copii aflate în dificultate (risc de abandon, cu copii instituţionalizaţi, monoparentale, cu părinţi plecaţi la muncă în străinătate);

prevenirea întârzierii dezvoltării psihomotorii a copilului prin reintroducerea examinărilor periodice care să includă teste (screening) pentru depistarea şi intervenţia precoce;

întărirea protecţiei sănătăţii mintale a copilului şcolar prin pregătirea continuă a personalului medical şcolar;

introducerea de programe de sănătate mintală a copilului şcolar care să asigure armonizarea cerinţelor programului de învăţământ cu potenţial cognitiv-emoţional al elevilor (teme mai puţine pentru acasă, fără exagerările actuale); vizează îmbunătăţirea integrării şcolare, reducerea riscului de tulburări de conduită, a părăsirii precoce a şcolii;

creşterea ponderii educaţiei sanitare în şcoli vizând dezvoltarea unui stil de viaţă sănătos şi formarea competenţelor sociale (combaterea toxicomaniilor, alcoolismului, suicidului, violenţei), asigurarea educaţiei sexuale;

diversificarea formelor de intervenţie medico-educaţională în şcoli şi în afara lor pentru a acoperi nevoile speciale ale unor categorii de copii şi tineri cu vulnerabilitate crescută (diferite forme de handicap, dezavantaj social, cu risc crescut de dezadaptare socială şi delincvenţă);

introducerea de programe de consiliere preventivă adresate copilului şi familiei cu un părinte bolnav somatic sever.

Pentru tineri şi persoanele adulte:

dezvoltarea de programe de prevenţie primară (informare şi consiliere) a adicţiilor, oferite de medicii generalişti şi la nivelul medicinii primare);

dezvoltarea de programe de sprijin psihologic adresate tinerilor delincvenţi introduşi în condiţii de probaţiune, precum şi ofiţerilor de probaţiune.

2. Modulul sistem de îngrijiri (profilaxie secundară şi terţiară)

Ministerul Sănătăţii consideră că reformarea sistemului de îngrijiri în sănătatea mintală trebuie să se facă prin respectarea următoarelor principii, validate de experienţa internaţională:

1. al zonalităţii (teritorializării);

2. al echipei terapeutice;

3. al continuităţii îngrijirilor;

4. al specializării (multicriteriale: vârstă, patologie, abordare terapeutică);

5. al orientării comunitare.

Odată adoptate aceste principii, reforma impune pe termen scurt şi mediu un compromis între dispozitivul de îngrijiri actual şi cel prefigurat.

Promovarea unui nou tip de structuri care să asigure dezvoltarea îngrijirilor în direcţia celor 5 principii enunţate.

2.1. Flexibilizarea structurilor prevăzute/existente în fiecare zonă (laborator de sănătate mintală/centru de sănătate mintală) prin:

a) asigurarea mobilităţii echipei existente în centrul de sănătate mintală teritorial;

b) dezvoltarea centrelor de criză, inclusiv a celor funcţionând pe lângă spitalele generale sau policlinici;

c) dezvoltarea serviciilor de psihiatrie de legătură;

d) dezvoltarea compartimentelor de psihiatrie din spitalele generale teritoriale.

2.2. Dezvoltarea stadială, progresivă, echilibrată, adecvată nevoilor locale şi resurselor disponibile a serviciilor şi structurilor celor mai potrivite specificului local, care să asigure continuitatea îngrijirilor în condiţii cât mai apropiate ambientului firesc natural al pacientului (îngrijire de tip comunitar).

2.3. După asigurarea capacităţilor de îngrijire de tip comunitar, se poate trece la transferarea sarcinilor de îngrijire – prin dezinstituţionalizare – către acest sector, prin reducerea adecvată a numărului de paturi din spitalele de profil existente în teritoriu. Se va asigura practic, în acest mod, îngrijirea populaţiei de pacienţi existente în teritoriu în condiţii de tip comunitar, cu aceleaşi fonduri, dar în condiţii mai bune de cost-eficienţă. Acest proces trebuie să înceapă după înfiinţarea unui număr adecvat (minimal) de unităţi ambulatoriu teritorializate.

Structuri (dispozitivul de îngrijiri):

centrul de sănătate mintală;

spitalul de psihiatrie;

secţia/compartimentul de psihiatrie din spitalul general;

staţionarul de zi;

centrul de intervenţie în criză;

reţele specializate: dependenţe, gerontopsihiatrie etc.

Centrul de sănătate mintală trebuie să devină piesa fundamentală a sistemului. Centrul de sănătate mintală, denumire acreditată în statele Uniunii Europene pentru asistenţa psihiatrică comunitară ambulatorie, este echivalentul laboratorului de sănătate mintală, înfiinţat prin ordinul ministrului sănătăţii nr. 86/1976. (În prezent prin ordinul ministrului sănătăţii nr. 736 din 2 noiembrie 1999, laboratorul de sănătate mintală este integrat în spitalul psihiatric sau în spitalul general cu secţie de psihiatrie.)

Centrul de sănătate mintală trebuie să devină unitatea de bază a îngrijirilor psihiatrice, el reprezentând în fapt deplasarea accentului îngrijirilor spre ambulatoriu, o alternativă la spitalizare ce permite o mai bună monitorizare a tratamentului şi a programelor de reabilitare şi realizarea unui raport cost-eficienţă optim.

Centrul de sănătate mintală, ca element structural major al sistemului de îngrijiri, poate îndeplini şi alte funcţii importante, cum sunt screeningul pentru identificarea factorilor de risc şi a nevoilor concrete ale unui anumit teritoriu sau implementarea unor programe de prevenţie selectivă şi focalizată.

Asistenţa comunitară va dezvolta şi măsuri de prevenţie secundară prin colaborarea cu serviciile de asistenţă socială în vederea:

interesării părinţilor în realizarea unui statut de îngrijire corespunzător al copiilor cu diferite riscuri;

plasamentului acestor copii în instituţii adecvate când nu mai există alte soluţii;

identificării precoce a copiilor cu semne minore de dezvoltare/dezadaptare (performanţe şcolare proaste, hiperactivitate, tulburări de atenţie etc.), întrucât ei constituie o populaţie cu riscuri viitoare mai mari de comunicare, de construire a stimei de sine, cu riscuri comportamentale, depresie, adicţie la substanţe, violenţă;

dezvoltării unor oportunităţi bazate pe resursele locale care să ţintească compensarea dificultăţilor de mai sus prin stimularea socializării secundare în grupuri de adolescenţi, prin dezvoltarea unor deprinderi sănătoase de petrecere a timpului liber, a stimei de sine şi capacităţilor normale de adaptare la comunitate;

dispensarizării la un nivel mai complex (biopsihosocial), mai intens şi competent decât în prezent, la nivelul echipei terapeutice şi cu ajutorul unor oportunităţi multiple (case protejate, vizite la domiciliu, grupuri terapeutice, grupuri de foşti dependenţi, gen AA etc.) sprijinite/dezvoltate cu ajutorul autorităţilor/comunităţilor locale.

3. Modulul legislaţie

La acest nivel Ministerul Sănătăţii are în vedere:

  • elaborarea normelor de implementare pentru Legea sănătăţii mintale care a fost adoptată sub numele de Legea nr. 487/2002. Legea are titlul „Legea privind promovarea sănătăţii mintale şi a protecţiei persoanelor cu tulburări psihice”, proiect în a cărui elaborare au fost respectate „Principiile pentru protecţia persoanelor cu tulburări psihice şi ale ameliorării îngrijirilor de sănătate mintală” conţinute în Rezoluţia 46/119 a Adunării Generale a Organizaţiei Naţiunilor Unite din 17 decembrie 1991.

După adoptarea acestor norme, Ministerul Sănătăţii se va implica în procesul de implementare, atât la nivelul corpului de profesionişti în sănătatea mintală (prin ateliere zonale, cu ajutorul grupului de specialişti ce au lucrat la elaborarea legii), cât şi la nivelul întregii populaţii (prin campanie de mediatizare);

  • alte segmente legislative ce privesc:

regimul substanţelor psihoactive (inclusiv băuturile alcoolice);

diseminarea modelelor violenţei prin diverse canale mediatice;

regimul juridic al persoanelor cu tulburări psihice care comit infracţiuni.

4. Modulul resurse

a) Resurse financiare

Ministerul Sănătăţii va continua să finanţeze Programul de profilaxie în sănătatea mintală şi va urmări, prin comisia de specialitate, o continuă ameliorare a acestui program. Pe de altă parte, Ministerul Sănătăţii va încuraja identificarea unor linii extrabugetare de finanţare, inclusiv din surse externe (internaţionale): Banca Mondială, PHARE etc.

b)Resurse umane

Ministerul Sănătăţii va urmări elaborarea şi implementarea următoarelor:

programe de formare adaptate obiectivelor acestei strategii, la toate nivelurile (studenţi la medicină, medici psihiatri, psihologi, asistente, asistenţi sociali etc.);

programe de specializare pentru medicii de familie;

mecanisme de atragere către zona sănătăţii mintale a altor specialişti: sociologi, jurişti, reprezentanţi ai clerului etc.

Dezvoltarea îngrijirilor psihiatrice comunitare şi asistenţa socială adecvată trebuie să constituie o prioritate. Aceasta include implicarea medicilor de familie şi a lucrătorilor din îngrijirile de sănătate primară în îngrijirile de sănătate mintală.

Vor fi dezvoltate programe de instruire adecvate pentru toţi profesioniştii de sănătate mintală, în concordanţă cu standardele europene.

5. Modulul conexiuni cu alte sisteme (subsisteme de interfaţă)

Complexitatea unei strategii naţionale de sănătate mintală impune, ca element tactic, realizarea unui grup de conexiuni cu alte sisteme. Este foarte probabil ca succesul strategiei să depindă de funcţionalitatea acestor subsisteme de interfaţă. Principalele conexiuni sunt:

a) cu sistemul medical general:

dezvoltarea psihiatriei de legătură (liaison psychiatry: compartimente de psihiatrie în spitalul general);

combaterea tendinţelor rejective faţă de bolnavul psihic manifestate în comunitatea medicinii somatice;

dezvoltarea unei strategii de alianţă cu medicina de familie;

b) cu învăţământul universitar şi cercetarea ştiinţifică:

inserarea problematicii sănătăţii mintale în programa analitică a facultăţilor de medicină, psihologie, sociologie etc.;

înfiinţarea unui departament de sănătate mintală în cadrul Institutului de Sănătate Publică;

înfiinţarea unui Institut de Cercetări în Sănătate Mintală (prin colaborare cu Academia de Ştiinţe Medicale);

c) cu mass-media:

programe de informare şi sensibilizare adresate tinerilor jurnalişti;

program de monitorizare a presei în vederea combaterii tendinţelor stigmatizatoare faţă de boala psihică şi purtătorii ei;

d)cu sistemul asociativ (ONG-uri):

În implementarea acestei strategii Ministerul Sănătăţii va colabora în continuare, inclusiv prin crearea unui grup de lucru permanent, cu principalele ONG-uri din domeniu: Liga Română pentru Sănătate Mintală, Asociaţia Psihiatrică Română şi altele.

 

V. Rezultate aşteptate

1. accesibilitate crescută a serviciilor (prin distribuţie teritorială echilibrată);

2. servicii orientate spre nevoile comunităţii (prin dezvoltarea centrelor de sănătate mintală);

3. creşterea calităţii îngrijirilor (prin diversificare şi respectarea standardelor de calitate);

4. reducerea factorilor de risc pentru sănătatea mintală şi orientarea spre nevoile grupurilor celor mai vulnerabile (prin dezvoltarea abordării preventive);

5. dezvoltarea serviciilor de sănătate mintală în spitalele generale şi la nivelul asistenţei primare;

6. finanţarea echitabilă, transparentă şi adaptată nevoilor a serviciilor de sănătate mintală;

7. dezvoltarea unui cadru de colaborare intersectorială pentru a răspunde complexităţii problemelor de sănătate mintală (funcţionarea unui comitet interministerial pentru sănătate mintală);

8. dezvoltarea parteneriatelor cu societatea civilă în promovarea sănătăţii mintale.

 

VI. Concluzie

Prezenta strategie a Ministerului Sănătăţii în domeniul sănătăţii mintale a fost gândită şi elaborată în concordanţă cu recomandările auditului de sănătate mintală al Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii (2001). Materializarea acestei strategii impune conceperea unui Plan naţional de sănătate mintală, cu obiective pe termen scurt, mediu şi lung, cu o monitorizare corespunzătoare, precum şi cu responsabilizări precise.

Anunțuri